am fost dintotdeauna un mare fan al luminii. lumina in casa, lumina in ochi. doar ca se mai intampla uneori sa ma trezesc pe un drum tot inecat in lumina si sa ma impiedic de atata stralucire. ca sclipirea de gablont in soare. e frumos, pana cocleste in transpiratia palmei.
nimic nu trebuie tinut prea mult in maini. sau la piept. se duce luciul ala de la inceput.
Nu există episodul următor acolo unde există episoade neterminate. Și dacă nu știți sa va trageți liniile, tot ce-i posibil sa rămâneți doar cu puncte de suspensie. Iar răspunsurile primite prea târziu fac mai mult rău decât bine. Plus victime colaterale.
eram pe vremea aia cu un tip. de-o vreme deja. am fost mereu mare fan relatii lungi pe distante scurte. in fine. intr-o seara de vineri, pe drum, eu ii zic ca vreau la un concert. el zice sa ma duc linistita ca el merge in birt cu ai lui. super. intre timp, vorbeste cu maica-sa la telefon, ii povesteste ce planuri avem si apoi incantat imi spune: “zice maica-mea ca e foarte cool ca, desi suntem impreuna, mergem in locuri diferite. inseamna ca avem incredere unul in celalalt.” am tacut. ce era sa-i mai zic? ca mi s-ar fi parut si mai cool sa nu putem sta unul fara altul? ca era misto ca macar unul sa fi facut altceva de dragul celuilalt?
intre timp am devenit mare fan al ideii ca o data inchise, unele usi trebuie si batute in cuie. (nu pentru ca tabula rasa ar fi vreo solutie, ci pentru ca trecutul are deseori enervantul obicei de a deranja prezentul si asta n-ar fi indicat in caz ca prezentul zambeste cald la gandul viitorului. nu va bateti capul, destul ca inteleg eu. ) altfel, l-as fi intrebat acum, peste ani, daca inca mai crede ca era vorba de incredere acolo. sau daca nu cumva cuvantul care ar fi inlocuit cu succes aceasta eroare de observatie era “nepasare”. o comoda si bidirectionala nepasare.
n-as vrea sa se spuna despre mine ca n-am incercat (de multe ori doar atat am stiut sa fac, nimic nu-mi iesea, dar io tot incercam. incapatanare aiurea sau exercitiu de vointa, in afara de cateva pizdeli vizibile doar cu infrarosu in frunte, am iesit cu bine din toate catastroficele mele incercari), dar aia cu “press escape to begin” e cea mai faina chestie auzita in ultima vreme. e misto escape. nu cred in panze albe. nici in prostia aia ce am avut-o si eu status la mes o vreme (pt ca mi se parea cool, la niste varste orice suna incalcit e cool, cioran e cool, toti copiii aia mari care fumeaza iarba sunt cool, si baietii rai ce te iau smechereste de dupa gat sunt cool, si vodca si trisomurile si fuga pe munte cu straini, toate astea-s cool pana nu mai sunt. revenind,) limita de jos e cerul. da, nu cred in chestia asta. nu cred nici in desteptaciunea cu “priveste cerul”, oricat de sensibilos-frumos ar suna. pentru ca uite, pentru unii, limita de jos e salariul ala care nu ajunge pana la capat de luna, pentru altii limita de jos e balta de voma in care se trezesc dimineata. limitele mele de jos sunt multiple si iau diverse forme, de la neputinta de a merge sa-i pun flori la mormant de una singura, la incapacitatea mea de a vorbi fix atunci cand ar fi mai mare nevoie. cand fix vorbitul si comunicarea ar salva multe, io ma impiedic de toate drepturile mele de a intreba si de a mi se raspunde si fumez mental o tigara. ca m-am si lasat de fumat. asta fiind limita de sus. in alta ordine de idei, eu ma uit la cer doar vara.
deci cu escape-ul asta. cu incredere. nu zice nimeni sa nu incerci, dar daca vezi ca pute, de ce sa te afunzi? de ce pana in panzele albe? de ce eroi intr-o poveste de cacat? limita de jos nu e cerul. limita de jos nu e nici macar groapa din care avem impresia ca nu mai stim sa iesim. limita de jos e situatia aia in care daca ai fi intr-un joc video prost si sacadat, ai da escape si ai iesi la bere. daca ai fi. dar ce surpriza, nu esti. aici nu se gaseste sub forma unei taste, cel mai adesea poate fi intalnit sub numele a ceea ce se cunoaste drept “usa”. poate cea mai mare inventie de la roata incoace. pentru ca unii au nevoie sa le fie incadrate caile de salvare, altfel nu le-ar recunoaste.
