“Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Încearcă să-ţi aminteşti totul.” m. sorescu

Advertisements

Nu există episodul următor acolo unde există episoade neterminate. Și dacă nu știți sa va trageți liniile, tot ce-i posibil sa rămâneți doar cu puncte de suspensie. Iar răspunsurile primite prea târziu fac mai mult rău decât bine.  Plus victime colaterale. 

pastila de la 7 seara. amara, pe stomacul gol

eram pe vremea aia cu un tip. de-o vreme deja. am fost mereu mare fan relatii lungi pe distante scurte. in fine. intr-o seara de vineri, pe drum, eu ii zic ca vreau la un concert. el zice sa ma duc linistita ca el merge in birt cu ai lui. super. intre timp, vorbeste cu maica-sa la telefon, ii povesteste ce planuri avem si apoi incantat imi spune: “zice maica-mea ca e foarte cool ca, desi suntem impreuna, mergem in locuri diferite. inseamna ca avem incredere unul in celalalt.” am tacut. ce era sa-i mai zic? ca mi s-ar fi parut si mai cool sa nu putem sta unul fara altul? ca era misto ca macar unul sa fi facut altceva de dragul celuilalt?

intre timp am devenit mare fan al ideii ca o data inchise, unele usi trebuie si batute in cuie. (nu pentru ca tabula rasa ar fi vreo solutie, ci pentru ca trecutul are deseori enervantul obicei de a deranja prezentul si asta n-ar fi indicat in caz ca prezentul zambeste cald la gandul viitorului. nu va bateti capul, destul ca inteleg eu. ) altfel, l-as fi intrebat acum, peste ani, daca inca mai crede ca era vorba de incredere acolo. sau daca nu cumva cuvantul care ar fi inlocuit cu succes aceasta eroare de observatie era “nepasare”. o comoda si bidirectionala nepasare.

mesaj promotional: press escape. si inceputul va fi inevitabil

n-as vrea sa se spuna despre mine ca n-am incercat (de multe ori doar atat am stiut sa fac, nimic nu-mi iesea, dar io tot incercam. incapatanare aiurea sau exercitiu de vointa, in afara de cateva pizdeli vizibile doar cu infrarosu in frunte, am iesit cu bine din toate catastroficele mele incercari), dar aia cu “press escape to begin” e cea mai faina chestie auzita in ultima vreme. e misto escape. nu cred in panze albe. nici in prostia aia ce am avut-o si eu status la mes o vreme (pt ca mi se parea cool, la niste varste orice suna incalcit e cool, cioran e cool, toti copiii aia mari care fumeaza iarba sunt cool, si baietii rai ce te iau smechereste de dupa gat sunt cool, si vodca si trisomurile si fuga pe munte cu straini, toate astea-s cool pana nu mai sunt. revenind,) limita de jos e cerul. da, nu cred in chestia asta. nu cred nici in desteptaciunea cu “priveste cerul”, oricat de sensibilos-frumos ar suna. pentru ca uite, pentru unii, limita de jos e salariul ala care nu ajunge pana la capat de luna, pentru altii limita de jos e balta de voma in care se trezesc dimineata. limitele mele de jos sunt multiple si iau diverse forme, de la neputinta de a merge sa-i pun flori la mormant de una singura, la incapacitatea mea  de a vorbi fix atunci cand ar fi mai mare nevoie. cand fix vorbitul si comunicarea ar salva multe, io ma impiedic de toate drepturile mele de a intreba si de a mi se raspunde si fumez mental o tigara. ca m-am si lasat de fumat. asta fiind  limita de sus. in alta ordine de idei, eu ma uit la cer doar vara.

deci cu escape-ul asta. cu incredere. nu zice nimeni sa nu incerci, dar daca vezi ca pute, de ce sa te afunzi? de ce pana in panzele albe? de ce eroi intr-o poveste de cacat? limita de jos nu e cerul. limita de jos nu e nici macar groapa din care avem impresia ca nu mai stim sa iesim. limita de jos e situatia aia in care daca ai fi intr-un joc video prost si sacadat, ai da escape si ai iesi la bere. daca ai fi. dar ce surpriza, nu esti. aici nu se gaseste sub forma unei taste, cel mai adesea poate fi intalnit sub numele a ceea ce se cunoaste drept “usa”. poate cea mai mare inventie de la roata incoace. pentru ca unii au nevoie sa le fie incadrate caile de salvare, altfel nu le-ar recunoaste.

 

 

 

old habits die hard (sau despre cum oamenii nu se schimba)

un tip destept a zis ca salasluiesc in noi cirezi de dihanii. noroc ca le dam drumul pe rand. si totusi, n-ar fi mai bine pe toate deodata sa stim macar cu ce avem de-a face?

opriti-va acolo cand l-ati gasit pe omul pe care il aplaudati si cu ochii.  va fi probabil singura oprire care va duce mai departe.

As fi scris mult mai multe pe blogul asta, la fel de pustiu ca si camera mea de acasa, camera in care mi-e tot mai greu sa ma intorc pentru ca nu mai am ce face acolo. Povestea aia s-a sfarsit. E un fel de muzeu prost organizat al vietii mele din ultimii 10 ani: un afis de la o piesa de teatru la care am mers de dragul omului ce ma tinea de mana pe vremea aia, niste pixuri de pe vremea liceului, o carte postala din mexic, cercei desperecheati, haine pe spatarul scaunelor, o scrumiera in care n-a mai fumat nimeni. Imi deschid dulapul si parca as cotrobai prin viata altcuiva. Nu-mi mai recunosc rochiile decat in bagaje, de parca toata viata mi-am trait-o de pe un drum pe altul, patul are miros de praf si de soare, nicio urma din pielea mea n-a mai ramas in el, doar fantome si gemete ale unor oameni ce nu mai sunt in acelasi ritm cu timpurile mele.

Cum ziceam, as fi scris atat de multe aici, doar ca imi aduc aminte atat de putine despre mine. Nu reusesc sa adun in mine povesti, uit repede tot ce nu are directa legatura cu fiecare dimineata a mea, nu as sti sa mai invii prin randuri vreun barbat pe care l-am iubit candva anume sau macar sa-mi para rau ca uite, eu nu lipsesc nimanui si n-am avut niciodata vreun loc bine delimitat in viata cuiva pentru ca mereu am facut in asa fel sa nu las in urma amintiri, sa nu se mai vada nici urma de mine, traiti ca si cum n-as fi murit pentru voi niciodata, deci ia de aici isus, asta era un sfat bun de dat fanilor tai: traiti ca si cum n-as fi murit pentru voi niciodata. Hm. M-as lauda si eu ca voi ajunge in iad si ca acolo ma asteapta un fel de tron, doar ca nu cred in iad, nici macar in rai, cred in schimb ca sartre avea dreptate si da, infernul sunt ceilalti, noi suntem la randul nostru cate un infern ambulant de fiecare data cand mai renuntam la a tine cate o mana si a privi in ochi, infernul de a nu te putea uita cu curaj nici in oglinda, doar pe bucati: cearcanele la locul lor, buzele ok, freza, fixativ, dinti curati. Pai si lumina? Si transparenta? Si gatul drept?

Unde am ramas? Da. Deci as fi povestit mult mai multe, doar ca sunt zile in sir si oameni intregi din viata mea care s-au sters cu totul, la fel cum dupa un razboi creierul e prea destept sa te lase sa-ti aduci aminte bomba, uite asa si aici, s-a facut liniste si nu arde nimic si niciun membru nu e amputat, si uite asa am reusit eu sa supravietuiesc razboiului: uitand fix cand a trebuit tot ce a trebuit.