As fi scris mult mai multe pe blogul asta, la fel de pustiu ca si camera mea de acasa, camera in care mi-e tot mai greu sa ma intorc pentru ca nu mai am ce face acolo. Povestea aia s-a sfarsit. E un fel de muzeu prost organizat al vietii mele din ultimii 10 ani: un afis de la o piesa de teatru la care am mers de dragul omului ce ma tinea de mana pe vremea aia, niste pixuri de pe vremea liceului, o carte postala din mexic, cercei desperecheati, haine pe spatarul scaunelor, o scrumiera in care n-a mai fumat nimeni. Imi deschid dulapul si parca as cotrobai prin viata altcuiva. Nu-mi mai recunosc rochiile decat in bagaje, de parca toata viata mi-am trait-o de pe un drum pe altul, patul are miros de praf si de soare, nicio urma din pielea mea n-a mai ramas in el, doar fantome si gemete ale unor oameni ce nu mai sunt in acelasi ritm cu timpurile mele.
Cum ziceam, as fi scris atat de multe aici, doar ca imi aduc aminte atat de putine despre mine. Nu reusesc sa adun in mine povesti, uit repede tot ce nu are directa legatura cu fiecare dimineata a mea, nu as sti sa mai invii prin randuri vreun barbat pe care l-am iubit candva anume sau macar sa-mi para rau ca uite, eu nu lipsesc nimanui si n-am avut niciodata vreun loc bine delimitat in viata cuiva pentru ca mereu am facut in asa fel sa nu las in urma amintiri, sa nu se mai vada nici urma de mine, traiti ca si cum n-as fi murit pentru voi niciodata, deci ia de aici isus, asta era un sfat bun de dat fanilor tai: traiti ca si cum n-as fi murit pentru voi niciodata. Hm. M-as lauda si eu ca voi ajunge in iad si ca acolo ma asteapta un fel de tron, doar ca nu cred in iad, nici macar in rai, cred in schimb ca sartre avea dreptate si da, infernul sunt ceilalti, noi suntem la randul nostru cate un infern ambulant de fiecare data cand mai renuntam la a tine cate o mana si a privi in ochi, infernul de a nu te putea uita cu curaj nici in oglinda, doar pe bucati: cearcanele la locul lor, buzele ok, freza, fixativ, dinti curati. Pai si lumina? Si transparenta? Si gatul drept?
Unde am ramas? Da. Deci as fi povestit mult mai multe, doar ca sunt zile in sir si oameni intregi din viata mea care s-au sters cu totul, la fel cum dupa un razboi creierul e prea destept sa te lase sa-ti aduci aminte bomba, uite asa si aici, s-a facut liniste si nu arde nimic si niciun membru nu e amputat, si uite asa am reusit eu sa supravietuiesc razboiului: uitand fix cand a trebuit tot ce a trebuit.
