Viata era în alta parte

Am băut și am râs pana mi-a fost rău. La propriu și la figurat. Am ascultat muzica cat să-mi ajungă pentru doua vieți. Am dat examene, mi-am ratat examene, am primit diplome, flori, am întâlnit oameni și alții m-au dat dracului și eu pe ei, am plâns și mi-am jurat ca never ever again, am vrut de toate și nu știam ce vreau, am încercat freze și culori și rochii. Am fumat și m-am lăsat, am fumat chestii mai tari, am tras pe nas și oau ce viata… Am văzut filme și ma credeam în ele, apoi am văzut cum moartea bate filmul, cum oamenii nu bat moartea, cum negrul nu mai e mișto, cum lumea Își uita copiii, cum copiii nu uita niciodată. În fine. Am zis și am promis  și am uitat râzând și am plecat mereu fara prea multe bagaje tot căutând. Cu mâinile  pumni și în grabă.  Cu frici purtate ca mărțișoarele la piept în ace de siguranță. 

Dar viața  era în alta parte. Viața ma aștepta cuminte să-mi fac damblaua. Sa trăiesc zerouri ca sa pot sa încep sa adun. Sa ma învârt în cercuri pana sa găsesc spirala. Sa ma lupt cu forme geometrice ce niciodată n-aveau sa devina corpuri. Sa aflu ca gravitația o simți cel mai grav când tu te prăbușești în tine. Ca nu am mers niciodată corect. Ca am iubit asimetric și temporar, în nesincronizare perfecta cu fiecare horoscop din lună. Viața ma aștepta cuminte să-mi beau paharele, să-mi ratez curbele. 

Viața a avut  răbdare cu mine. Ca timpul lui Preda. Cu ușa întredeschisã în caz ca ma hotărăsc. 

Era februarie 22. Viata abia începea. 

Toată lumina pe care nu o poți vedea

Pentru ca nu e niciodată destul întuneric.

Sa va fie frica de viata, ca de moarte n-aveți de ce

Sa va fie frica de zgomot,  nu de liniște.  De oameni care au mereu dreptate,  de curajoși și voluntari sa dreagă tot,  sa fie bine,  noi știm cel mai bine,  haideți sa ne unim forțele, împreună putem reuși,  faceți și voi ca noi,  totul va fi bine.  Va fi o pula. 
Sa va fie frica de cei care nu vad nuanțele,  care se aud doar pe ei,  care nu citesc decât mesaje pe telefon,  care sunt deștepți, cei mai deștepți, lasă că îți arat eu cum se face.  Să-i arăți lu mă-ta.  Ăștia la un moment dat vor rata un rosu important la semafor.

De cei încercați,  de cei cu experiență, de cei trecuți prin viata,  de cei care îți explica cum nu se amesteca alcoalele,  cum nu se injura,  cum se cresc copiii,  cum se fac cele mai bune oua poșate,  care e treaba cu masonii,  sistemul,  Trump,  Le Pen,  Kardashian,  de ce a murit Cohen, cum e ultimul lui album,  de cine s-a mai despărțit Gigi Hadid.  Toooooot,  tot știu ei.  Ăștia o vor fute cândva iremediabil. Eventual sa fiți prin preajma, de amuzament. 

De cei care încă va întreabă vai,  dar când faci un copil? Nu știu,  hai fa-mi-l tu.  Când ne căsătorim,  când divortam,  ți-a mai crescut salaru,  poate îți schimbi mașina,  dacă faci copil trebuie una mai mare.  Contabili de-ăștia de scară de bloc.

De cei alunecosi,  mereu zâmbăreți și amabili, cu sufletul ca pojghita sleita de pe supa rece. Ți-e și greata sa închizi ușa după ei. 

În fine,  feriți-vă de multi în general; cei buni sunt putini și nu aici,  aici se încearcă pana se nimerește, toate drumurile duc la dracu și sincer,  nu cred ca mergem noi după sistem,  cred ca vine el peste noi și nici n-am învățat sa salutam în rusește pana la ora actuala –  total nepregătiți.

Deci sa va fie frica de niște chestii,  dar sa nu va cacati pe voi.  Dacă nu e excesiva,  frica e salvatoare,  uneori te scapă și de moarte.  Ca tot ne era frica de ea pana acum. 

mi-au trecut atatea vieti in viata asta. viata in care stateam cu bunicii mei si asteptam sa ma  ia ai mei acasa. viata in care, la scoala, la ai mei, asteptam sa merg la bunici. viata in care am mers la facultate si asteptam sa ma intorc acasa. viata in care m-am angajat si asteptam sa imi gasesc o alta casa. viata in care mi-am gasit o casa si acum caut o alta tara.

mi-am asteptat atatea vieti si imi traiesc viata asta asteptand viata de apoi.

 

tara care a inventat scuza

“Suntem produsul mediului in care traim.” asta scrie la intrarea puscariei de pe popa sapca. pe bune???

adevaratul produs al mediului in care traim e tipul de 29 de ani care moare cablat la aparatele de mentinut viata din terapie intensiva dupa ce 4 hipofreni alcoolizati i-au zdrobit capul. adevaratul produs al mediului e copilul de 4 ani batut de taica-su pe care nimic nu l-a mai salvat.

nu voi sunteti produsul mediului, voi produceti mediul in care noi ne sifonam sufletele si mintile incercand sa salvam ce cu buna stiinta voi ati calcat in picioare.

maica-mea, care si-a luat spray paralizant in geanta, e produsul mediului pe care voi il produceti, toti copiii abandonati de la louis turcanu sunt produsul mediului vostru. copii fara raspunsuri, care mai tarziu isi vor transforma semnele de intrebare in pumni impartiti sau palme intinse la colt de strada. femeia moarta in statia de tramvai fara sa stie ce sofer beat a lovit-o. batranul jefuit pentru un portofel sarac. seful omorat pentru un telefon mobil.

voi nu sunteti un produs. noi, ceilalti, suntem ce ramane dupa potopul vostru.

am fost dintotdeauna un mare fan al luminii. lumina in casa, lumina in ochi. doar ca se mai intampla uneori sa ma trezesc pe un drum tot inecat in lumina si sa ma impiedic de atata stralucire. ca sclipirea de gablont in soare. e frumos, pana cocleste in transpiratia palmei.

nimic nu trebuie tinut prea mult in maini. sau la piept. se duce luciul ala de la inceput.

pastila de la 7 seara. amara, pe stomacul gol

eram pe vremea aia cu un tip. de-o vreme deja. am fost mereu mare fan relatii lungi pe distante scurte. in fine. intr-o seara de vineri, pe drum, eu ii zic ca vreau la un concert. el zice sa ma duc linistita ca el merge in birt cu ai lui. super. intre timp, vorbeste cu maica-sa la telefon, ii povesteste ce planuri avem si apoi incantat imi spune: “zice maica-mea ca e foarte cool ca, desi suntem impreuna, mergem in locuri diferite. inseamna ca avem incredere unul in celalalt.” am tacut. ce era sa-i mai zic? ca mi s-ar fi parut si mai cool sa nu putem sta unul fara altul? ca era misto ca macar unul sa fi facut altceva de dragul celuilalt?

intre timp am devenit mare fan al ideii ca o data inchise, unele usi trebuie si batute in cuie. (nu pentru ca tabula rasa ar fi vreo solutie, ci pentru ca trecutul are deseori enervantul obicei de a deranja prezentul si asta n-ar fi indicat in caz ca prezentul zambeste cald la gandul viitorului. nu va bateti capul, destul ca inteleg eu. ) altfel, l-as fi intrebat acum, peste ani, daca inca mai crede ca era vorba de incredere acolo. sau daca nu cumva cuvantul care ar fi inlocuit cu succes aceasta eroare de observatie era “nepasare”. o comoda si bidirectionala nepasare.

mesaj promotional: press escape. si inceputul va fi inevitabil

n-as vrea sa se spuna despre mine ca n-am incercat (de multe ori doar atat am stiut sa fac, nimic nu-mi iesea, dar io tot incercam. incapatanare aiurea sau exercitiu de vointa, in afara de cateva pizdeli vizibile doar cu infrarosu in frunte, am iesit cu bine din toate catastroficele mele incercari), dar aia cu “press escape to begin” e cea mai faina chestie auzita in ultima vreme. e misto escape. nu cred in panze albe. nici in prostia aia ce am avut-o si eu status la mes o vreme (pt ca mi se parea cool, la niste varste orice suna incalcit e cool, cioran e cool, toti copiii aia mari care fumeaza iarba sunt cool, si baietii rai ce te iau smechereste de dupa gat sunt cool, si vodca si trisomurile si fuga pe munte cu straini, toate astea-s cool pana nu mai sunt. revenind,) limita de jos e cerul. da, nu cred in chestia asta. nu cred nici in desteptaciunea cu “priveste cerul”, oricat de sensibilos-frumos ar suna. pentru ca uite, pentru unii, limita de jos e salariul ala care nu ajunge pana la capat de luna, pentru altii limita de jos e balta de voma in care se trezesc dimineata. limitele mele de jos sunt multiple si iau diverse forme, de la neputinta de a merge sa-i pun flori la mormant de una singura, la incapacitatea mea  de a vorbi fix atunci cand ar fi mai mare nevoie. cand fix vorbitul si comunicarea ar salva multe, io ma impiedic de toate drepturile mele de a intreba si de a mi se raspunde si fumez mental o tigara. ca m-am si lasat de fumat. asta fiind  limita de sus. in alta ordine de idei, eu ma uit la cer doar vara.

deci cu escape-ul asta. cu incredere. nu zice nimeni sa nu incerci, dar daca vezi ca pute, de ce sa te afunzi? de ce pana in panzele albe? de ce eroi intr-o poveste de cacat? limita de jos nu e cerul. limita de jos nu e nici macar groapa din care avem impresia ca nu mai stim sa iesim. limita de jos e situatia aia in care daca ai fi intr-un joc video prost si sacadat, ai da escape si ai iesi la bere. daca ai fi. dar ce surpriza, nu esti. aici nu se gaseste sub forma unei taste, cel mai adesea poate fi intalnit sub numele a ceea ce se cunoaste drept “usa”. poate cea mai mare inventie de la roata incoace. pentru ca unii au nevoie sa le fie incadrate caile de salvare, altfel nu le-ar recunoaste.

 

 

 

old habits die hard (sau despre cum oamenii nu se schimba)

un tip destept a zis ca salasluiesc in noi cirezi de dihanii. noroc ca le dam drumul pe rand. si totusi, n-ar fi mai bine pe toate deodata sa stim macar cu ce avem de-a face?

opriti-va acolo cand l-ati gasit pe omul pe care il aplaudati si cu ochii.  va fi probabil singura oprire care va duce mai departe.